Reprezentativ

~ Din culisele romanului „Suflet rebel”- capitol integral. ~


     Apăs pedala de acceleraţie, nevăzând nimic altceva decât stelele care-mi rănesc ochii prin parbrizul imens, iar lacrimile îmi seacă din pricina emoțiilor distructive care mă copleşesc din toate direcţiile. Nu mă uit în dreapta sau stânga, ci doar înainte, la drumul care-mi şerpuieşte în faţa ochilor, dorindu-mi ca pilotul automat să fie chiar automat şi să îl setez să mă ducă spre nicăieri, dar cât mai departe de tot şi de toate. Sunt într-un moment în care aş vrea să dau timpul înapoi şi să schimb fazele când l-am lăsat pe Steven să-mi inoculeze în minte că sunt o fiinţă proastă, fără pic de tărie, deoarece asta a făcut în decursul anilor trecuţi.  Când cineva îţi spune lucrurile astea, până la urmă ajungi s-o crezi şi tu. Iar când îţi mai spune şi că nimic nu faci cum trebuie, că eşti bună doar de decor, într-un final devii supusă aşa cum sunt eu, de parcă port o lesă invizibilă, deși fuga mea din faţa provocării lui Race, cred că e cea mai aberantă chestie pe care am făcut-o până în prezent, dar altceva nu aveam ce face. Să fi acceptat nu era o opţiune. Nu cu părerea proastă pe care o am despre mine şi despre aspectul meu exterior. Nu cu ura pe care nu ştiu cum s-o mai ţin în frâu. Nu cu scârba pentru laşitatea care-mi caracterizează acţiunile şi pentru care mă complac într-o căsnicie de faţadă. Și, cu siguranță, nu cu un pachet emoţional instabil, cu frustrări şi secrete doar de mine ştiute, pe care nu le pot pune în cârca nimănui. Pentru că, mda! Raisa Callahan, numai stăpână pe viaţa ei nu e, deşi la suprafaţă aşa se arată. De data asta, fără nicio avertizare, mi-am încasat-o de la viaţă şi doare al dracului de tare. Race a reușit să scoată la iveală unele lucruri după care înainte nu plângeam şi nici acum n-o fac, ci doar mă cert cu mine, aproape fiind convinsă că sunt sub influenţa unui medicament care-mi schimbă starea de la minut la minut sau măcar poate aşa ar trebui să fie şi asta să ducă la o explicaţie plauzibilă pentru reacţia mea patetică. Orice ar fi, oricum aş lua-o, din orice unghi privesc, cu furie sau cu durere, cu ironie sau cu tupeul pe care nu-l mai am, nu pot sub nicio formă să-l implic pe el, chiar dacă ar vrea, în comedia neagră ce are ca şi distribuţie întreaga familie Callahan, familie pe care eu mi-am ales-o, la timpul acela neconstrânsă decât de nişte vederi trunchiate. Ce-i făcut, e bun făcut şi nimeni nu mai poate face mare lucru, deci nici eu, deoarece asta ar însemna să mă rup de tot, să rescriu tot şi incredibil, dar nu simt că aş putea s-o fac. De ce? Întrebare fără răspuns!

Telefonul maşinii sună încontinuu de când mi-am început cursa nebună prin oraşul liber la ora asta a serii, dar nu răspund pentru că ştiu că nu poate fi decât Francois sau Su sau chiar Jessica, ei fiind singurii care folosesc acest număr, Steven nefolosindu-l prea mult nici pe cel de la muncă.

Ajung la un semafor, la o bifurcaţie, aşa cum se bifurcă şi viaţa mea, văd culoarea schimbându-se în galben, apoi în roşu, dar trec fără nicio intenţie de a opri, vrând doar să ajung spre ieşirea oraşului. O fac urmată de o suită de claxoane, iar când observ indicatorul autostrăzii care m-ar duce mai aproape de destinaţia nealeasă şi care-mi conferă distanţa pe care mi-o doresc, nu şovăi. Aş vrea ca măcar acum să-mi fie ascultată ruga şi să mă pot ascunde undeva unde să-mi pot linge rănile din care şiroieşte sângele, dar cum la prieteni nu pot să apelez şi să-i înham la chinul meu, merg doar înainte rămânând cum sunt mai mereu, singură cu gândurile mele.

Copacii şi stâlpii stradali trec ca nişte soldaţi pe lângă mine, cu o viteză tot mai mare şi n-am curajul să mă uit la kilometraj. Noroc că nu-s prea multe maşini în trafic care să-mi încetinească raliul. În lipsa lacrimilor, au rămas doar suspinele înfundate şi o inimă care abia mai poate ţine pasul cu respiraţia îndurerată şi în forţă se aşterne disperarea care îmi acaparează toate gândurile.

     De ce era nevoie să mi se dărâme universul ca un castel de nisip? De ce trebuia să mă trezesc din nepăsare şi în faţa ochilor să fie cel care a făcut-o, dar care să nu-mi dea impulsul să schimb ceva, ci doar să vreau să fug, ascunzându-mă ca o lighioană vânată? De ce? Cu ce-am greşit? De ce soarta se joacă cu mine, după ce atâta amar de vreme a fost absentă?

Robotic schimb banda. Din telefonul insistent răsună un bip care anunţă un mesaj vocal şi apăsând tasta de ascultare vocea stridentă a lui Francois, ridicată cu multe octave peste normal, îmi rezonează în urechi.

— Întoarce-te înapoi, Rai! Race a…

Îl închid înainte să ajungă la final, auzind numele celui care m-a răscolit şi mâinile mi se lipesc de volan, apăsând mai cu hotărâre pedala. Deschid până la jumătate geamul şi aerul răcoros al nopţii de septembrie mă împresoară plăcut, dar nu mă calmează. Dau drumul la casetofonul maşinii la maxim şi melodia sufletului meu îmi porneşte din nou lacrimile care mi se înnoadă în barbă, Fur Elisse fiind una din melodiile dragi mie încă din copilărie. De atunci când încă aveam vise. O grămadă şi încă ceva. Asta înainte de Steven şi de căsnicia care m-a înrobit. Cântam la pian, exact cum o face cel pe care îl ascult acum, idolul meu. Scriam şi o făceam binişor. Eram apreciată şi aveam prieteni. Citeam ce-mi pica în mână şi mă hrăneam cu tot ce era frumos şi eram sălbatică privind cu uşurinţă orice hop întâlnit. Aveam nopţile liniştite, zilele senine şi îmi doream o altă traiectorie în viaţă. Nu temeri şi o singurătate în doi. Nu monologuri în nopţile când somnul mă ocoleşte. Acum nu pot nici vorbi ce vreau, dând dovadă de docilitate. Nu pot îmbrăca ce vreau. Nu pot ţine capul sus sau să-mi susţin părerile pe care mi le tot expun în minte despre orice şi… nu pot să mă întorc acasă, chiar dacă mi-ar trece prin cap, fiind încă îmbrăcată în hainele de serviciu. Ăsta e un alt motiv pentru care nu sunt gata să întorc maşina, să reintru în oraş şi să ajung în cuşca care se vrea numită locuinţă, acel loc unde ar trebui să te simţi la adăpost de tot, deoarece dacă starea mea emoţională nu e o prioritate pentru soţul care la ora 20.45 mai mult ca sigur e acasă, ţoalele care nu am avut timp să le schimb, sigur îi vor ridica pulsul, iar o ceartă în contextul în care sunt gata să sfâşii pe oricine mi-ar intra în creier, nu sunt pregătită s-o duc, pentru că nu ştiu cât de şifonat ar ieşi el.

Acordurile melodiei ajung aproape de final şi afectata fiind, schimb la următoarea, lăsând muzica să mă detensioneze atât cât se poate şi borna kilometrică îmi arată că am ieşit de douăzeci de kilometri din oraş, dar îmi continui drumul neputând să iau decizia corectă sau să găsesc o altă scăpare decât fuga.

     Dacă plec definitiv? Dacă las totul în urmă, iau doar ce e pe mine, adică mai nimic şi mă duc unde mă duce benzina care-o mai am în rezervor? Dacă Raisa dispare şi…

N-o să-mi simtă nimeni lipsa.

     Cine sunt eu? Cine e această femeie care aleargă de nebună pe o şoseaua pustie? Şi de ce Race, a fost butonul declanşator pentru o mie de proteste contra a tot? De ce până la el, altcineva nu a avut un asemenea impact asupra mea? Şi cât la sută e nebunie şi cum vor arată lucrurile mâine, la lumina zilei?

Nici asta nu ştiu, pentru că înapoi la Epic nu mă mai pot întoarce, iar demisia rămâne în picioare.

În mintea mea răvăşită, un lucru îl fac cum trebuie şi conduc încă sigură pe mine, iar când mă depăşesc două maşini, îmi arunc fugitiv ochii în oglinda retrovizoare, de-abia acum remarcând maşina neagră sport care se ţine la mică distanţă în spatele meu. Cu stupoare o recunosc ca fiind cea care de la ieşirea pe drumul internaţional mi-a tăiat calea ca apoi să mă lase s-o iau înainte. Puţin neliniştită accelerez, turometrul urcă la patru mii de rotaţii, intuind că şoferul care parcă face la fel, pe mine mă urmăreşte.

     Halal sfârşit!

Să ajung să fiu acostată de cine ştie ce ins căruia i s-a pus pata pe mine, pentru că la asta mă duce gândul când cel din spate îmi face semn cu farurile, cerându-mi să opresc. Maşina zboară pe şosea, înghiţind marcajul care separă cele două benzi, iar autoturismul care nu renunţă la urmărire, se apropie periculos de mult de bara maşinii mele. Ochii îmi sunt când la drumul care începe să se deniveleze, când la farurile care parcă sunt lipite de stopurile mele. Bag avariile încercând să-i dau de ştire că e prea aproape şi că ne paşte un accident, alunec mâna pe manetă trecând din drive în sport şi măresc eu distanţa când văd că cel vizat nu are niciun gând s-o facă. Maşina mânată parcă de diavol ţâşneşte pe lângă mine aproape acroşându-mă în depăşire. Face câteva manevre de intimidare în faţa mea, se roteşte şi brusc pune frână reuşind să-mi cabreze maşina mea sub mine.  Piciorul îmi fuge de pe acceleraţie pe frână, călcând-o până la podea, iar monstrul de fier se opreşte, aruncându-mă cu capul în volan.

— Ești nebun! urlu băgând în marşarier. Şi eu cu tine, dacă te las să-mi iei mulţumirea evadării, spre nimic!

Şoferul n-apucă să se dea jos din maşină, cum intuiesc că are de gând când îi zăresc doar picioarele, că eu am şi demarat de pe loc cu scârţâit de roţi, trecând în viteză ameţitoare pe banda din dreapta, pe lângă maşina spre care îmi întorc doar o fracţiune de secundă capul şi un înger ireal de strălucitor care decapitează un balaur plin de sânge, îmi apare parcă din descrierile lui Su.

     Race! La naiba! De ce nu renunţă? De ce se ţine după mine? De ce nu poate s-o lase baltă?

Nu vreau să dau ochii cu el şi cer monstrului care că s-a învăţat cu stilul meu agresiv de condus, totul. Iau viteză încât părul îmi intră în ochi prin geamul încă deschis. Depăşesc un camion, sunt depăşită de o altă maşină, mulţumesc cerului că nu e poliţia şi tot înaintez în bezna care se lasă brusc peste şosea.

     Pană de curent!

Comut pe fază lungă şi dintr-o dată o altă maşină apare în dreptul meu.

— Trage pe dreapta!  Acum! mi-e strigat şi vântul aduce vorbele lui Race, tăioase ca un ordin, care mai mult mă fac să mă răzvrătesc.

— Nu! strig la rându-mi şi mân mai abitir.

— Nu te purta nebuneşte, Raisa! Nu se vede nimic la un metru în faţă! Opreşte!

— Du-te de unde ai venit! răspund, fiind atentă la drum, dar nevăzând nimic în ciuda farurilor xenon pe care le am.

— Raisa, opreşte am spus! Nu port o discuţie cu tine la 160 la oră!

— Eu nu te-am chemat! încep să-mi tremure mâinile pe volan de încordarea cu care mă ţin pe carosabil. Dă-mi pace!

— Închide geamul! mai aud şi motorul său pare că e peste limită de turat.

— De ce? întorc capul şi maşina se dezechilibrează.

— Închide-l!

Apăs butonul, geamul se închide şi simt cum maşina mi-e împinsă în colţul din faţă stânga, mai merge puţin aproape singură şi fără să îmi dau seama, apăs acceleraţia şi apoi frâna, de data asta lovind enervată volanul din care mai are puţin şi sare airbagul.

     Fir-ai tu să fii!

Loveşte în mine, eu pot îndura. Loveşte unde pot să mă apăr, dar nu-mi lovi maşina pentru care o să am ochii scoşi o viaţă şi din cauza căreia o să am zile fripte şi cuţite în spate de fiecare dată când îşi va aduce aminte, de cel care nu suportă imperfecţiunea.

Şocată de gestul său şi tremurând din tot corpul nu cobor. Tot caut repede în minte o invenţie plauzibilă pentru Steven care o să facă apoplexie. Nici nu e nevoie să iniţiez eu vreo acţiune, că uşa mi-e deschisă, aproape dată peste cap şi sunt târâtă jos. Cu dificultate aterizez cu picioarele înfipte, apoi sunt dusă la marginea şoselei unde sunt supusă unei priviri care îmi aruncă doar sloiuri de gheaţă, frumuseţea lui Race care m-a făcut să fiu o muiere jalnică fiind acum o mască gletuită de furie.

— Ce-a fost în capul tău? mă scutură de umeri, părând la limita răbdării. Spune-mi, ce dracu’ ai avut de gând? Să te sinucizi? mă spintecă ochii lui glaciali.

     Când vreodată? Ar fi prea simplu!

— Nu sunt sinucigaşă, îmi întorc ochii la drumul unde maşinile noastre au rămas cu uşile deschise.

— Atunci nu te comporta ca una! urlă de-mi zvâcnesc toţi creierii. Tu ştii că mi-a stat inima în loc la câte semafoare roşii ai trecut şi ştii de câte ori era să chem descarcerarea? întreabă mai potolit, prinzându-mi mâna şi-i privesc doar încheietura cu aripile care parcă mă cheamă să le sărut.

— Exagerezi! îmi schimb privirea şi mi-o rotesc să-mi dau seama unde suntem.

     În mijlocul nicăieriului, aşa cum am cerut! Nu degeaba se spune, ai grijă ce-ţi doreşti!

— Nu exagerez deloc! pare că se mai linişteşte. Tu ai făcut-o şi ai fugit fără să-mi dai şansa să-ţi explic!

— Mi-ai lovit maşina, şoptesc, căzând iar în transa privirii lui acum îngrijorată, simţind cum mâna începe să-mi amorţească.

— O nimica toată, ridică din umeri şi zâmbetul faimos i se lăţeşte pe faţă. Dacă nu te loveam eu, o făcea altul, care nu ştia s-o facă aşa ca mine sau zburai peste parapet.

     Felicitări! Nu ştiu cât la zero, dar dacă nu mă loveai tu, nu eram aici! Uraganul Race! Şi nu-i o nimica toată decât pentru tine, pentru mine înseamnă, iadul!

— Îţi mut maşina şi mergi cu mine, mă priveşte dându-mi drumul la mână cu o urmă de provocare în ochii sticloşi. Vorbim, clarificăm lucrurile între noi, te aduc înapoi aici şi…

— Şi nimic, Race! mă răstesc, ştiind că încearcă să mă calmeze, dar mai mult îngreunează lucrurile. Nu ştiu de ce ai considerat că trebuie să te ţii după mine, dar nu am nevoie de ajutor! Doar mă plimbam puţin …

— Minimalizezi, Raisa! mă contrează, ochii lui aruncând văpăi. Ai fugit de mine! Eu sunt de vină că erai gata să ajungi la dracu’ în praznic şi eu trebuie să te duc înapoi în oraş, în siguranţă şi nevătămată!

— Nu vreau! mă smulg din braţele lui. Nu vreau să mă duci înapoi!

— Ba vrei! mă prinde iar.

— Nu mă cunoşti, Race! respir iritată. Nu ştii ce vreau! Nimic nu-ţi dă dreptul să…

— Am dreptul pe care mi-l oferă răspunsul trupului tău la atingerile mele! îmi închide gura, când palma sa mă mângâie tandru pe claviculă. Acest drept nu mi-l poate nega nici gura ta care mă bagă în boală şi care nu ştie decât să-mi spună nu!

— Ooo! fac un ,,o” fenomenal de curios, uitând să respir.

     Nu putea să greşească măcar la fraza asta?

— Ştiu că eşti măritată! sunt trasă la pieptul său şi capul meu acceptă inevitabilul, că locul meu e acolo. Ştiu că e complicată o relaţie între noi, dar tu doar spune-mi că nu sunt eu singurul care simte ce e între noi! îmi cere îndepărtându-mă puţin şi ţintuindu-mă cu o hotărâre de neclintit. Nu-mi cere doar să renunţ! Dă-mi argumente şi dacă sunt solide, o fac! Dacă îmi spui că doar eu simt tensiunea dintre noi, te las în pace! Doar spune-mi!

     De câte ori, nu am cerut eu acelaşi lucru? De câte ori nimic nu mi s-a întors înapoi? De câte ori am udat perna cu lacrimi amare şi a fost în zadar, deoarece Steven era prea ocupat ca să-mi audă suspinele pe care le ştie doar sufletul meu? De câte ori n-am renunţat la mine pentru alţii şi am fost bună doar cât să le fac voile, ca apoi să fiu pleavă în vânt? Bingo! S-a găsit răspunsul corect! Întotdeauna şi dintotdeauna!

— Raisa?  Îngerule?

— Sărută-mă! îi cer cu fărâma de tupeu regăsită. Tare!

Buzele sale răscolitoare coboară brutal, ca apoi să încetinească acţiunea, spre cele ale mele însetate şi totul se pierde în respiraţiile noastre împletite, în căutările frenetice şi în muşcăturile mici, de parcă ne încercăm gustul. Aerul meu e al său, al lui al meu, nu respirăm decât unul prin altul, negrăbindu-ne, având parcă tot timpul de partea noastră. Mâna sa coboară lent spre marginea cămăşii, mi-o ridică puţin la spate şi de parcă îmi numără coastele, urcă până ajunge la baza de susţinere a sutienului, dar doar până acolo, iar suspinul meu se sparge pe buzele cărnoase care nu întrerup nicio nanosecundă contactul cu ale mele cât mă pipăie şi-mi încinge fiecare părticică din trupul care aproape se scurge sfârâind sub mâinile lui. Căutând sprijin şi ştiind că nu voi putea să mai stau dreaptă mult timp, îmi încolăcesc picioarele curajoasă în jurul taliei sale, iar el îmi cuprinde fesele în palme frământându-le.

— Vreau mai mult din tine! aud ca prin vis şoapta lui pătimaşă, ca apoi săltându-mă şi aşezându-mă pe tăria lui care creşte între noi, să se preschimbe în geamăt. Vreau să mă laşi să te cunosc! Spune-mi c-o vei face! Spune-mi că-mi vei da voie să te descopăr!

Şi asta a fost tot, realitatea năvălind din nou peste mine mai în forţă decât înainte, ruşinea băgându-şi colţii vicleni în toată bucata mea de fericire, aşa mică cum e ea.

     Asta chiar nu sunt eu şi un caracter nu se poate schimba dintr-o dată! Iar Race nu e cel la care mă voi întoarce într-un final în seara asta, ci Steven.

— Trebuie să plec! mă cobor, mâinile rămânându-mi crispate pe umerii săi. Facem o greşeală! mă poticnesc în vorbă şi-mi ascund ochii în pământ.

— Am greşit cu ceva? îmi ridică cu două degete bărbia şi tot sângele mi se urcă în obraji, când îi întâlnesc privirea albastră cu punctişoare argintii.

— Eu am greşit.  Acum mulţi ani, mă sustrag căldurii care mă îmbie să mă arunc în el. Nu am ce căuta aici! rostesc uşor, întorcându-i spatele.

Mâna sa mă mângâie încet şi tresar când mă atinge pe ceafă, ca apoi să-mi coboare pe şira spinării.

— Nu te forţez să iei nicio decizie, Raisa, pentru că simt că dacă aş face-o, aş comite o gravă eroare şi n-ar mai fi la fel! îmi susură în ureche cu o răsuflare fierbinte. Îţi cer doar să-ţi permiţi să mă cunoşti mai bine înainte să mă scoţi definitiv din viaţa ta!

— Tu nu mă cunoşti, Race! mă răstesc. Ţi-am spus-o de zeci de mii de ori parcă, respir adânc. Dar nu vrei să înţelegi nimic şi continui să mă chinui!

— Te cunosc destul cât să vreau mai mult! mă înlănţuie cu braţele, legănându-mă. Nu vreau să te chinui!

— N-ai cum să vrei ceva ce nu ştii cum e! îmi las greutatea corpului pe el. Şi simplul fapt că sunt aici, îmi demonstrează că nici eu nu ştiu cum sunt.

— Mai rămâi! îmi suflă în păr. Lasă-mă să mut maşinile şi mai stai puţin. Ce contează cine suntem sau cum, dacă ne-am găsit?

— Nu pot! fac un pas înainte, realizând că doar amân ce e inevitabil. E deja târziu şi întârziind îmi creez alte probleme, mai mari. Nu insista!

— Nu te pot lăsa să pleci! mârâie lipindu-se dur de mine. Nu când ştiu că te duci la el!

— E soţul meu, Race!  Noi ne cunoaştem de puţin timp şi…

— Îl iubeşti? îmi pune întrebarea care mă răceşte complet.

Privesc cerul înstelat şi aş vrea să-l pot minţi. Ar fi mai uşor pentru mine. Cel puţin aşa aş avea o scuză că mă tot reîntorc acasă, dar…

— Nu e vorba de iubire, cât de un trai stabil şi nişte concepţii pe care nu le pot ignora, şoptesc. Tu nu ai cum să ştii, dar sunt silită să port o mască, să fiu altfel şi nu e cinstit să te implic pe tine în mocirla vieţii mele. Tu ai de ales, iar eu nu sunt persoana potrivită pentru tine.

— Am ales deja, îngerule! îmi ronţăie lobul urechii şi fiori mici coboară pe spinarea mea ţeapănă. E ceva mai presus de puterea mea de înţelegere de ce. E prima oară când mi se întâmplă, dar am făcut-o, iar acum, prin vorbele tale doar mi-am întărit hotărârea de a nu te lăsa prizonieră părerii altora, pentru că asta e de fapt baza pentru care vrei să renunţi la noi şi nu ne dai nicio şansă.

— Nu poţi alege tu şi pentru mine! încerc să scap din înlănţuire, dar nu mă lasă. Nici eu nu vreau s-o fac şi să mă confrunt cu ceva care m-ar face doar să nu mă mai recunosc şi o poţi numi laşitate, dar nu am de ce să mă justific în faţa ta! Am fost crescută altfel. Mi-am dedicat viaţa unui singur bărbat, iar clipele furate nu sunt pentru mine. Avem clipa asta şi după? Ce-o să fie mâine dacă realizezi că pentru tine am fost doar un moft şi că nu mă mai vrei?

— Nu eşti un moft! Ai o părere prea proastă despre tine!

— Dar, dacă, Race? insist. Răspunde-mi la asta! Dacă?

— N-avem de unde şti! barează repede. Putem doar să riscăm şi să descoperim pas cu pas.

— Poate că tu poţi! Poate şi eu aş putea, dar nu acum sau poate niciodată, chiar nu ştiu, iar între timp prin ceea ce îmi ceri, eu mor câte puţin şi mă tai în două!

Sesizez o schimbare în respiraţia lui când vorbele îmi pleacă de pe buze. Spontan îmi dă drumul şi nervos se aşază pe marginea parapetului, luându-şi capul în mâini. Din trupul său dogoreşte tensiunea, pe care o simt cum mocneşte când îmi rotesc capul spre el.

— Tu meriţi să fii fericită şi nu eşti! pare dezorientat şi amărât. Nu te duce acasă! Cu cât aflu mai multe, cu atât sunt mai sigur că nu greşesc încercând să te ţin lângă mine.

— Trebuie! mă rup de imaginea lui şi privesc înainte în noapte.

— Nu vreau să te las! Mi-a luat mult timp să te găsesc, iar eu nu sunt omul care să cedeze!

— Ai s-o faci, pentru că tu mi-ai dat dreptul să refuz! Ca fapt divers, vreau să-ţi mărturisesc ceva… Cu mult timp în urmă i-am spus fericirii că a sosit prea devreme, acum am ajuns să-i spun că a făcut-o prea târziu, murmur ca pentru mine.

— Poţi face orice şi fericirea o poţi aduce unde doreşti tu, numai să vrei cu adevărat! îmi aduce vântul adierea şoaptei lui înfocate. Ţi-o spune un cunoscător!

Ridic ochii din nou spre cer, implorând ajutor. Nu-i răspund şi las doar o lacrimă să-mi traverseze faţa. Luna e un bănuţ strălucitor, iar cerul plin de stele parcă pulverizează praf magic asupra noastră, asigurându-ne spaţiul ideal unei clandestinităţi. Cât ar fi de uşor să mă las pradă sentimentelor care prind rădăcini pe solul sterp al sufletului meu, să şterg tot cu radiera tandreţii lui Race, însă e greu când atâţia ani am fost ghidată de altcineva să gândesc. Fiecare e responsabil pentru faptele sale şi fiecare faptă bună sau rea atrage consecinţe după consecinţe, iar eu nu ştiu încă cum să mă confrunt cu descoperirea că aş putea fi din nou cea care eram, doar că mi-e teamă să mă reîntâlnesc cu cea din trecut, cea vulnerabilă, cea visătoare, cea influenţabilă. Eu şi Race suntem două persoane diametral opuse. Dacă Steven m-a anihilat cu personalitatea lui, Race m-ar nimici cu pasiunea lui, în faţa căreia sunt fără nicio armă.

— Uită-mă! spun şi dau să pornesc spre maşină.

— Fir-ar, Raisa! sunt apucată de cot şi întoarsă. Nu te pot privi cum pleci! Nu ştii ce fel de om e el! Soţul tău…

— Nu! îi ating buzele vineţii. Nu te înjosi şi nu vorbi de cineva pe care nu-l cunoşti. Tu îl vezi prin ochii celui care îşi doreşte ceva şi nu are. Dacă chiar mă doreşti, nu-l aduce pe el între noi, pentru că eu sunt unica vinovată că ţi-am dat speranţe.

— Vorbele tale par un adio! îmi sărută degetele. Nu…

— Lasă-mă să am o amintire frumoasă despre seara asta. Mi-am înmagazinat cât să-mi ajungă o viaţă, recunosc trăgând aer în piept şi inspirându-i parfumul simt cum mă îmbăt de plăcere. Dar da, asta e tot! spun şi răspunsul său întârzie să apară.

Mă smulg cu durere din mâna lui şi ajung la maşină, nevăzând pe unde merg şi strângând din dinţi, nu permit lacrimilor să curgă. Nu trebuie ca el să mă vadă şi să încerce să mă oprească.

Pornesc motorul, chipul său îmi apare în geamul maşinii şi văd cum avalanşa emoţiilor i-au scăldat ochii în mici stropi de rouă, iar zbuciumul lui, plânsul lui tăcut, îmi lasă cicatrici pe care nu ştiu cum le voi ascunde, pentru că sunt mai adânci decât cele vechi care supurează.

— Te rog un singur lucru, îşi trece dosul palmei în dreptul frunţii.

— Spune! îmi iau ochii dintr-ai lui, făcându-mi de lucru cu butoanele de pe volan.

— Nu te culca cu el! întinde mâna şi-mi mângâie obrazul, apoi de parcă ştie că e prea mult şi-o retrage. Asta chiar m-ar aduce în pragul să fac o nebunie şi nu vreau să fac ceva ce ţi-ar cauza necazuri. Ştiu că poate mâine nu vei mai vrea să te gândeşti la mine şi-ţi vei continua traiul aşa cum doreşti, dar nu-l lăsa să-ţi şteargă de tot amintirea mea de pe corpul tău. Măcar ceva timp. Lasă spaţiu între seara asta şi el. Îmi promiţi? îşi propteşte mâna în geamul meu. Doar aşa te las să pleci!

— Nu-ţi pot promite asta şi o ştiai dinainte să-mi ceri şi să-mi faci mai rău, ambalez motorul şi îl las alergând după maşină.

     Adio!

Îmi impun să nu las zbuciumul care fermentează în mine să iasă la suprafaţă şi conduc cât pot de atentă pe o şosea acum luminată. Caut ieşirea, întorc şi reintru pe sensul spre oraş, parcurgând drumul cu cea mai mică viteză spre casa unde mi-am ales aşternutul. Intru prin porţile grele de fier forjat, salutând portarul care iese văzându-mi maşina. Parchez respirând uşurată că maşina lui Steven nu e la locul ei, cobor, intru în casă şi o iau la fugă pe scări, rugându-mă să nu mă vadă nimeni. Caut din instinct refugiu în dressingul cu haine înzorzonate şi pantofi. Abia aici  îmi las lacrimile să năvălească ca dintr-o inimă prea greu încercată de societate, de lanţurile care mă ţin prizonieră, lanţuri pe care mi le-am tras după mine până acum şi pe care nu pot să le rup.

Sunt împrăştiată în toate zările, trupul mă doare, sunt cotropită de gânduri negre şi vreau doar să dorm, dacă se poate o veşnicie, pentru că buzele mele poartă acum pecetea buzelor lui, iar ochii lui trişti m-au însoţit tot drumul, dar nu m-au făcut să găsesc curajul să las totul în urma mea şi să spun stop. E poate patetic, dar aşa sunt eu. O femeie care nu acceptă eşecuri. O femeie care trăieşte în lumina altora şi e dependentă de aprecierea tuturor, chiar dacă pe ei nu-i privesc aceste aspecte. Însă aici unde numele îmi stă scris în frunte, sunt doar soţia lui Steven, iar papucii pe care mi-i pun în picioare după ce arunc hainele într-un coş de rufe murdare, sunt cei pe care îi recunosc ca fiind cei cu număr corect.

     De ce? De unde acel fulger care mi-a dat putere să-i răspund lui Race pe autostradă?

Asta nu am putere să investighez.

O fi o nouă zi mâine, o fi luna pe cer acum, dar pentru mine nu ştiu dacă soarele va mai răsări vreodată, odată ce am refuzat cerul privirii lui Race. Nu pot renunţa la tot pentru un bărbat care a apărut de niciunde, de câteva ore! Ar fi ca şi cum m-aş pierde de tot şi n-aş mai şti cine sunt!

Încet mă ridic de pe podeaua unde m-am prăbuşit, îmi trag un halat peste lenjeria intimă, caut în sertarul cel mai de jos şi cel mai ascuns, mă aşez iar turceşte, scot laptopul, îl deschid la pagina unde-mi ţin jurnalul personal şi scriu doar atât, tastând cu ochii la uşă: ,,Aş vrea ca ziua de astăzi să nu fi început sau să nu fi existat, pentru că acum nu voi mai afla niciodată rezolvarea ecuaţiei care să mă facă fericită”.

Trântesc capacul care-mi păstrează secretele şi ies pe hol. Arunc o privire spre uşa dormitorului matrimonial şi vorbele lui Race îmi apar în minte ca un cântec pus pe repeat şi  un spasm de durere atroce mă înconvoaie: ,,Nu te culca cu el!”

Cu mii de cuţite în ochi mă îndrept spre camera de oaspeţi şi o siluetă îmi atrage atenţia în capătul scărilor.

— De ce nu dormi? o întreb, ştergându-mi ochii, pe femeia care mă priveşte ciudat.

— Te-am aşteptat la masă! se apropie. Unde ai fost?

— Am avut treabă! îmi strâng halatul pe lângă corp. Ştii ceva de Steven?

— A plecat acum o oră! îmi răspunde, evitându-mi ochii.

— Bine! respir adânc. Merg să mă culc şi te rog s-o faci şi tu. E târziu! Noapte bună!

— Dormi în camera mare?

— Da! deschid uşa şi păşesc în interior. Vreau să fiu singură în noaptea asta.

— Ai grijă, copilă! o ţine să n-o închid. Domnul părea tare agitat în seara asta.

— Domnul e ciudat mereu, Frida! reuşesc să zâmbesc. Iar plecările lui nocturne or fi normale acum, mai ştii?

— Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva, murmură și am un acces de panică căruia nu-i dau voie să se mărească.

     Nu-l înţeleg!

— Mulţumesc! spun şi las uşa să se închidă.

Cu ultimele forţe mă târăsc până la patul nefăcut şi mă las să cad, luând perna în braţe, simţind cum frigul mă pătrunde până în măduva oaselor. Îl simt încă cu mine. Pe el. Pe Race. E parcă aici şi încă îi simt urma buzelor pe ale mele şi mirosul pe piele. Închid ochii şi scâncesc la bătăile asurzitoare ale inimii. Ele îmi fac rău amintindu-mi fiecare clipă cu el, iar când uşa scârțâie, mă prefac ţinându-mi pleoapele nemişcate că dorm, sperând ca cel intrat să renunţe  să mă trezească.

— Mă aşteptam să te găsesc aici! Unde ai fost? mi-e smulsă perna cu duritate. Unde dracului ai fost până la ora asta? urlă Steven şi mă strâmb la miasma gurii lui.

— Eşti beat! mă salt în fund.

— Nu asta trebuie să te intereseze pe tine, mă strivesc ochii lui înceţoşaţi. Te-am întrebat ceva!

— Nu vreau să-ţi răspund şi nu vorbesc cu tine în halul ăsta! ţip şi eu, nedându-i voie să mă domine.

— Eşti nevasta mea şi trebuie să ştiu pe unde umbli când eu te aştept acasă! Trebuia să mergem la cina cu ai mei.

— Mi-a fost rău la serviciu, bine? mă cobor din pat pe cealaltă parte, încercând să evit cearta.  Credeam că Mara te-a anunţat!

— Am fost după tine la muncă, Isa! se preschimbă vocea lui în ceva greţos care-mi provoacă fiori reci pe şira spinării şi presimt că ceva rău s-a demarat deja.

— Aşa, şi? mă uit pe geam căutând forţe să-i ţin piept accesului de furie. Ce-i cu asta? Eram poate pe drum. Frida îţi poate confirma la ce oră am ajuns.

— Frida, e complicea ta în tot! zbiară dezlănțuit. Ştiu cu cine ai plecat! îmi spulberă speranţa că nu va şti niciodată de evadarea mea. Ai ceva să-mi spui sau vrei să-ţi spun eu?

— Dacă aş avea, ţi-aş spune! îl mint  cu neruşinare şi mă felicit că pot vorbi. Dacă ai fi avut urechi, m-ai fi auzit până acum, de câte ori am avut ceva de spus! Dar cum n-ai făcut-o, nu am de ce să mă obosesc acum.

— Cum poţi să fii aşa o mincinoasă? scoate un urlet animalic şi mâna lui mă prinde de păr, aruncându-mă direct în peretele opus.

— Ce-ai? ţip, încercând să mă ridic şi să scap de pumnii care cad cu nemiluita. Steven, nu mai da! Ce te-a apucat? Opreşte-te!

— Eşti cea mai josnică femeie! răcneşte  şi mă chircesc, punându-mi mâinile în cap, nereuşind să mă mai apăr. Ţi s-a urât cu binele! A trebuit să aflu de la un poponar că nu sunt un bărbat adevărat? Curvă! Te-am luat şi te-am făcut o doamnă şi tu ce-mi faci? Mă înşeli pe la spate? Îţi arăt eu bărbat adevărat!

Mă blochez mortificată la violenţa verbală şi înghit în sec, încordându-mă cât să fac faţă noilor lovituri. Nu încerc să-l opresc, căci ştiu că e mai puternic ca mine şi doar aş lungi momentul, dar intru în ghearele panicii cu cât el pare mai neîndurător.

— Acum nu mai vorbeşti? îmi aplică un pumn greu în tâmplă. Mă mir! La ce zace în tine, spurcăciune, ai măcar puţin bun simţ să nu mai negi!

Dintr-o dată sunt smucită de păr şi doar suspin, înecându-mă cu aerul care îmi coboară vertiginos în piept. Mă izbeşte de perete şi-mi ţintuieşte mâinile deasupra capului uitându-se cu o privire care mă azvârle într-un trecut asemănător, de care credeam că am uitat. Mă sărută forţat, muşcându-mi buza inferioară până simt cum îmi curge un firişor călduţ şi-mi sfâşie halatul, privind pofticios la sânii mei. Știu ce are în minte, dar e de neoprit.

— O să ți-o trag tare, să ştii cine ţi-e stăpân! Şi n-ai să te împotriveşti sau să mă refuzi. Auzi?

     Îmi vrea doar trupul! încerc să mă îmbărbătez în gând, auzindu-i replica. Sufletul, nu mi-l poate atinge! Acolo nu poate ajunge, pentru că nu-l cunoaşte. Dacă ar şti, nu ar mai avea curajul să facă ce îmi face, fără să se gândească la urmări.

Nici măcar nu-i dau satisfacţia să plâng sau să mă zbat când sunt trântită pe saltea şi-şi desface şliţul pantalonilor. Îmi depărtează picioarele şi mă pătrunde dintr-o singură împlântare, iscându-mi o usturime profundă. Se împinge de câteva ori, îşi dă capul pe spate gemând animalic, se prăvăleşte peste mine şi când sforăiturile lui acoperă respiraţia mea sacadată, îl împing de pe mine. Mă scutur scârbită fără să-l mai privesc cum zace cu burta în sus satisfăcut, îmi îmbrac halatul sfâşiat şi ies ca teleghidată lăsând uşa deschisă. Intru în dressing şi-mi caut cheile maşinii. Cobor în picioarele goale scara impunătoare de marmură rece şi alerg în aerul nopţii pe dalele aleii. Merg poticnit până la maşină, nesimţind umiditatea asfaltului, o descui şi neintrând de tot, ascult ultimul mesaj vocal.

     — Întoarce-te înapoi, Rai! Întoarce-te, dracului, înapoi! Race a plecat după tine în goană, iar cretinul ăla de soţ al tău a sunat să vadă de ce nu ai ajuns până acum acasă. Nu-i a bună!

Eram convinsă că Francois nu m-ar trăda niciodată, doar că nu m-am gândit că Steven ar ajunge să mă caute la muncă şi nici nu ştiu ce l-a împins pe colegul meu să-l aţâţe.

Sunt şocată, deşi n-ar trebui, căci nu e prima dată când dau piept cu violenţa lui Steven. Mi-e frig şi nu am unde să mă duc, dar în casă nu mai intru nici moartă.

     Pentru ce m-am întors? La ce? Şi de ce nu l-am ascultat pe Race când mi-a cerut să rămân lângă el? Ar fi fost altceva?

Tremurând nervos, mă strecor în scaunul maşinii, apelez primul număr de pe speed dial, iar când vocea îmi răspunde, mă bufneşte plânsul nemaiputând să suport apăsarea durerii fizice şi psihice.

— Spune-mi că eşti acasă! hohotesc.

— Sunt! vine salvarea mea. Ce e cu tine?

— Steven! spun şi suspinele devin de neoprit. Nu pot vorbi mult!

— Rai? Din nou?

— Da! bolborosesc.

— Poţi ajunge la mine?

— Nu! scutur din cap de parcă m-ar vedea. Nu vreau să conduc aşa şi nu vreau nimic de aici!

— Vin eu! În cinsprezece minute sunt acolo!

— Nu intra în curte, doar claxonează.

— Cum vrei. Unde e?

— A adormit! aud zgomot în fundal şi ştiu că deja e în mers.

— Cât de rău? mă întreabă şi ştiu la ce se referă.

— Mai rău! mă privesc în oglindă. De data asta m-a abuzat sexual! reuşesc să scot cuvintele din mine.

— Ajung imediat! iar oftatul ei îl simt până în stomacul meu.

— Închid acum, Jessica şi… îţi mulţumesc! Nu ştiam pe cine să sun întâi.

— Aş vrea să n-ai pentru ce, Rai! Ai făcut bine că m-ai sunat. O s-o scoatem la capăt!

— Nu sunt sigură! spun, apăsând tasta de închidere.

Acum nu mai e la fel ca prima dată când credeam că e gelos pe un chelner care mi-a adus un pahar de vin în plus, la masa logodnei noastre. Acum e un monstru în ochii mei din care picură lacrimi de neputinţă şi deznădejde. Nu i-am mai văzut faţa asta demult şi nici nu mai voiam.

În maşină sunt acompaniată doar de sughiţuri. Suspin puternic şi mâinile mele o iau razna frecând pielea pe care el a atins-o până se înroşeşte. Tot sângele îmi circulă cu repeziciune în venele prea subţiri să facă faţă fluxului şi sunt aproape de demenţă.

Uşa maşinii se deschide şi tresar puternic, speriată de figura îngrijorată a portarului.

— Vă pot ajuta cu ceva, doamnă?

— Să mă anunţi când ajunge o maşină în faţa porţii! îmi ascund trupul aproape dezgolit cu braţele. De restul mă ocup eu! Închide uşa! îi cer neputând s-o fac personal.

Pleacă de parcă nu şi-a dat seama de nimic şi rămân singură, lingându-mi buza muşcată, iar când aud claxonul aşteptat, ţâşnesc şi nu mă opresc din mers până nu mă preling pe scaunul din piele încălzit.

— Uită-te la mine! îmi e cuprinsă bărbia în palma fină, cu blândeţe. Doamne, Dumnezeule! exclamă cu ochii plini de oroare. Spune-mi că ai dat şi tu!

— N-am dat! neg ruşinată.

— E mort! Mergem la spital chiar acum!

— Nu vreau să fac vâlvă, Jessica! mă ghemuiesc cu picioarele la piept. N-are nicio noimă! La ce bani are şi câte relaţii, n-o să dărâm eu imperiul lui cu ce vrei tu să fac. Vreau doar să plec de aici şi gata!

— Ba o să mergi şi-o să scoţi certificat medico-legal şi-apoi o să faci plângere pentru viol, Rai! mă fulgeră ochii ei verzi, studiindu-mi bucata de material care-a mai rămas pe mine. Dacă te violează soţul, tot face puşcărie pentru asta şi tot faptă penală se numeşte în codul civil. Prima oară i-ai găsit scuze, te-ai ascuns după motivele puerile că a fost gelos, că te iubeşte şi că de aceea a făcut ce-a făcut! Dar până aici! Tu vezi unde te-a adus? i se crispează mâinile pe faţa mea şi gem de durere. Vezi unde s-a ajuns? Cât o să-i dai voie să te calce în picioare? S-a apucat şi fizic acum, deja psihic tocându-te de mult. Ce mai aştepţi? Să te omoare?

— Nu mai aştept nimic de la el, îmi plec capul spăşită. Acum am înţeles că degeaba o fac.

— Ce ai de gând pe viitor? Să nu-mi spui că mâine te întorci la el! Dacă spui asta, poţi să cobori de pe-acum şi să te duci unde vrei, că eu nu te susţin!

— Nu te certa şi tu cu mine! mă fac mică în portieră. Nu de asta te-am chemat pe tine şi nu pe Susan! Măcar tu fii altfel! Porneşte! De întors nu mă mai întorc! Mă ştii că unde scuip, eu nu ling. Ăsta e finalul!

— Slavă cerului! răsuflă cu uşurare, cum o fac şi eu. Credeam că te-am pierdut pentru totdeauna! Ştii că poţi conta mereu pe mine!

— Ştiu! îmi las pleoapele umflate să se coboare. Doar că nu ştiam că mă pot baza şi pe mine!

     Un sfârşit, nu e niciodată ceea ce pare. Poate fi doar, un alt început!

— Odihneşte-te şi vorbim dimineaţă despre ce avem de făcut. Pe rahatul ăsta nu mi-l scapă din mâini nici dracu’ în persoană! Dacă tu nu vrei să te răzbuni, eu ştiu! vociferează roşcata căreia îi cunosc caracterul exploziv, mai ceva decât a lui Susan. O să înfunde puşcăria! se răsteşte la volan.

Jessica fiind una din împătimitele care apără femeile abuzate, având înfiinţată şi o filială pentru integrarea femeilor într-un program de protecţie, pe care o sponsorizează din banii proprii.

— Nu te implica în războiul meu Jessi, mormăi somnoroasă. Nu are rost! Acum după ce şocul mi-a mai trecut, mă simt relativ OK.

— Joci teatru ca de obicei, Rai, dar uiţi că eu ţi-am fost alături şi prima dată şi a doua oară când ai fost ceva mai bine decât acum! Mă jur pe ochii mei din cap şi nu-mi retractez jurământul, chiar de mi-o vei cere, că nenorocitul n-o să mai scoată capul în oraş cu toată familia lui de înţoliţi, după ce termin cu el! Tu n-o să fii implicată şi nici el nu va şti ce-l loveşte, pentru că eu cred că ştii la cine te va căuta prima oară, nu?

— La tine. Cum a făcut-o şi atunci.

— De abia aştept! Atunci tu l-ai scăpat din mâna mea, acum nu te mai las!

— Mulţumesc că m-ai scos din…

— Ţine-ţi mulțumirile până avem ce sărbători! mă opreşte.

Cunoscând-o pe ea, mă simt în siguranţă, pentru că pe moment nu pot să fiu pe picioarele mele, nu psihic cât fizic, durerea amorţindu-mi tot corpul de nu mai ştiu ce am întreg.

     Acum soarele o să răsară mâine dimineaţă sau se va scufunda de tot rătăcit în întunericul care planează asupra viitorului meu?

Sunt conștientă că nu sunt singura femeie abuzată. Sunt mii de asemenea femei în toată lumea, dar câte se răscoală şi-şi caută dreptatea? Câte renunţă la aparenţe doar că aşa trebuie? O palmă şi urmează mai multe! O vorba urâtă şi urmează umilirea! O jignire şi urmează sclavia! Un trai în minciună şi ajungi să nu te mai recunoşti în oglindă şi să te vezi prin ochii celui care taie şi spânzură în cuplu. E dificil să te eliberezi de jugul ăsta, dar nu imposibil!

Altădată nu m-aş fi lăsat călcată în picioare şi aş fi ripostat lovind şi eu, însă în conjuncturile actuale, doar m-aş fi coborât la nivelul său. Nu-i târziu să -mi îndrept traiectoria vieții. Numai că sunt în maşina Jessicăi îmi dă curajul să las capul pe portieră şi să adorm mulţumită că am scăpat exact când nu mă aşteptam.

Un pas l-am făcut, deşi tot împinsă de necesitate şi o să urmeze mai mulţi, pentru că nu mă las doborâtă.

O să vină după mine? O să caute o împăcare crezând că voi fi supusă ca întotdeauna? Poate! Numai că eu nu mai sunt aceeaşi de la ora unsprezece dimineaţa, dar nu ăsta e motivul pentru care mă încred în instinctul care-mi spune că o să găsesc calea să ajung unde mi-e scris.

Oriunde aş fi, departe de o căsnicie falsă, ar fi  totuşi diferit şi mai bine!

* * * * *

Povestea integrală a Raisei o puteți citi achiziționând cele două volume ale seriei „Paradoxul iubirii”- „Suflet rebel” și „Suflet dezrobit”.

goo.gl/WXv5xG ↔️ „Paradoxul iubirii” ➡️ un carusel de emoții ce se succed cu o viteză amețitoare. Decizii imposibil de luat. Concepții ce pot conduce către un deznodământ greu de ghicit.

⬇️⬇️📚⬇️⬇️
✅ Libris ➡️ goo.gl/4QPDh7
✅ Cărturești ➡️ goo.gl/QpHqdX
✅ Librex ➡️   goo.gl/9nphrQ

 

suflet rebel.png

 

 

 

 

 

 

~ Capitol în premieră Puntea suspinelor*- Bumerangul trecutului ~

       Corpul îmi face contact cu podeaua și simt cu un junghi violent cum căderea e amortizată de umărul drept și preia toată greutatea care se lasă peste mine. Scâncesc și înjur printre dinți, căci dacă scap doar cu o fractură minoră, mă pot declara norocoasa universului. Păsărelele îmi cântă un tril pe sute de tonuri și toate se învârt în jurul meu, dar, slavă Cerului, idioata care m‑a faultat se rostogolește de pe mine până s‑o bușesc și eu. Îmi duc mâna la nas, îl clatin într‑o parte și‑n alta, și, abia după mai multe respirații, aud vocea care îmi bâzâie ca o albină în timpul polenizării, la urechea stângă.

     − Gold! Avem șapte metri! Hai sus! E șansa noastră!

     Un ciuf de cârlionți bruneți și‑o pereche de ochi ca două mărgele turcoaz îmi arată două degete și rânjesc coechipierei mele.

     − Câte degete vezi?

     − Două sticksuri! scutur puternic din cap. Fir‑aș a naibii! Namila aia m‑a storcit, nu alta!     

     − A luat roșu, fraiera! Bafta noastră că a faultat pe ultima sută de metri. Stă pe tușă și‑și bagă unghiile‑n gât! Să cer pauză?

     − Nu! mă ridic în fund și scandările sălii mă energizează. Trebuie…

     − N‑o faci tu! Arbitrul a primit indicațiile să mă lase pe mine. Drace, Tere, nu te încăpățâna.

     − Nu! ripostez și țâșnesc direct în picioare, scuturându‑mi de câteva ori umărul.

     Îmi văd antrenorul încruntându‑se la arbitru, apoi la mine și îi fac semn către poartă că sunt capabilă să execut lovitura și să înscriu. E ultima repriză, ultimul minut. Toată echipa a muncit mult ca să ajungem aici. Egalitate. 26‑26. Pe umerii mei stă povara să‑mi duc echipa la victorie, la câștigarea campionatului, și‑a dracu’ să fiu dacă dau înapoi tocmai când să culeg roadele. Brațul îmi zvâcnește și săgeți dureroase se întind de la umăr până în vârful degetelor, dar am încredere în mine că pot să fac o figură bună și să sărutăm cupa. Mă postez în fața porții și colega mea tot îmi bombăne în spate, dar n‑o mai ascult. Concentrare maximă. E ceea ce mă definește ca persoană. Mereu cu lucrurile puse în ordine. Mereu cu un pas înaintea neprevăzutului. Mereu cu un al șaselea simț care mi‑e cel mai bun prieten. Portarul, o prăjină de peste doi metri, se hâțână pe ambele picioare și‑i vizualizez unghiul mort. De asta meciul a fost strâns. Tipa e ageră, ocupă marea majoritate de poartă, dar dacă țintești între picioarele ei, printre care poate trece o butelie, înscrii fără greș. Oricum, nu asta am eu în plan, ci o lovitură directă în colțul lăsat nesupravegheat. Arcuiesc mâna în aer, mă prefac că arunc, însă aduc mingea în mâna stângă și ochii la tabela de marcaj, fluierând la derută. Cincizeci și opt de secunde. Pot fi cele de glorie, sau cele pentru care îmi voi lua șuturi în fund la vestiare un an întreg. Pot fi aclamată sau huiduită de toți cei care sunt susținătorii liceului nostru. Pot rata, sau pot înscrie cum am făcut‑o de peste cinsprezece ori în această partidă. Adversara se bâțâie ca un cocostârc și mă umflă râsul. Eu îmi calculez traiectoria și ea e din ce în ce mai neliniștită. Caută să‑mi pătrundă în minte, să vadă spre ce colț al porții voi arunca, dar tocmai când se aruncă spre dreapta, sar pe piciorul drept, fandez și, cu toată durerea care îmi smulge un țipăt ascuțit, reușesc să bag mingea în colțul stâng.

     − Ole!

    Urletele din tribune explodează și sunt ridicată pe brațe de coechipiere. Părul mi se desface din coadă și râd din toată inima, deși în tribune nu este niciunul dintre ai mei să se bucure împreună cu mine. Mama e ocupată cu vreo ședință, iar tata îi ține isonul. Cel mult, șoferului i s‑a făcut milă de mine și‑a ocupat un loc din cele destinate familiei. Dar ce mai contează? Aici nu sunt bogătașa cu țoale de firmă. Nu sunt o Hamilton, ci sunt Gold, jucătoare de handbal și, în seara asta magică, sunt vedeta tuturor. Numele meu e pe buzele lor. Colega mea chiuie fericită că am făcut și de data asta un duo perfect. O fi ea fiica dușmanului, însă lucru ăsta nu ne împiedică să fim ca două boabe într‑o singură păstaie și s‑o iubesc la nebunie. Sunt lăsată jos, iar antrenorul mă îmbrățișează, urlându‑mi în ureche că știa că‑și poate pune toată baza în mine. Sunt mândră. Nu‑mi mai încap în piele de mândrie. Sunt rotită în mai multe brațe, apoi trasă spre marginea terenului și‑abia apoi, pe o bancă, îmi trag sufletul.

     − Hei! Suntem campioane!

     − Suntem, Britt! bat cuba cu ea, chiuind.

     − Vii la petrecere? Te rog, nu spune ca de obicei, nu! devine serioasă.

     Deșurubez sticla de apă și beau jumătate, ștergându‑mi fruntea de sudoare.

     − Hmmm… nu! refuz din start orele ce mi le‑aș petrece într‑o cantină, bând punci fără alcool și ascultând muzică retro, preferata antrenorului.

     − Acum de ce nu? strigă, aruncând țâfnoasă mâinile în aer. Eu, una, merg! Cei din echipa de fotbal sunt invitați să sărbătorească cu noi terminarea campionatului. Tu ești omul serii și nu poți lipsi!
     

     − Ba bine că pot! Am un referat de făcut la fizică și nu mi‑l face nimeni, domnișoară numai distracție, spun, ținând pentru mine motivul adevărat. Acela că m‑aș simți că o marmotă printre legendele vii ale liceului și printre majoretele care vor fi avide după aventuri.

     − Pe bune? își dă ochii peste cap și pufăi pe nas. Mai e timp până luni și, în plus, am o surpriză pentru tine. Chad s‑a întors de la studii și‑o să meargă cu noi. Mai mult! Văd că vine încoace! Le‑au dat voie să intre în perimetru! Uuu! Aici! Suntem aici!

     Gesticulează, țipă și țopăie, toate odată și rămân plutind pe un norișor roz. Inima‑mi palpită și știu de la porcăria de sentiment pe care îl am dintotdeauna în fața unui eveniment mai deosebit, că urmează bufeurile, sau mai rău, după cât de superficial respir. Nu poți rămâne neafectată în preajma frățiorului genial, dacă e așa cum mi l‑a descris zvârluga mea prietenă. Nu l‑am întâlnit niciodată, dar mi‑au fost arătate fotografii. Un chip de înger, c‑o alură de drac. Un tip studios, dar și pus pe distracții. Nici prea înalt, dar nici scund. Totuși, parcă n‑aș vrea să‑l cunosc personal. Dacă tot e așa aglomerație și zarvă în jur, poate m‑aș putea strecura în vestiare și apoi…

     − Teresa, el este bonomul meu frățior, recent eliberat de la Harvard! Chad, ea este vedeta de la Worthington. Omul de bază! Number one! Fenomenală! Briliantă! Inteligentă, frumoasă, devreme acasă și bomba… Să nu leșini, mister! Este o Hamilton.

     Starea mea de euforie se sparge ca un balon de săpun, ochii mi se închid ca răpuși de alice, genele mele dese ascunzându‑mi figura confuză de unicul băiat, mai corect spus, bărbat, care m‑a privit mai mult de două secunde în ochi și pentru care inima mea a făcut o tumbă dublă ca la circ. Dacă Britney mă acceptă și ne înțelegem, nu știu ce să zic despre restul familiei ei. Dacă fratele ei e un înfumurat căruia îi pute când aude numele meu de familie, s‑au dus zilele când împărțeam prânzul cu prietena mea. Și iluziile cum că voi ajunge să pipăi pectoralii ăia pe care i‑am zărit în trecere. O trecere cam minuțioasă, dar ce naiba, doar sunt fată și‑un așa specimen de rasă, rar ți‑e dat să găsești.

     − Te‑ai accidentat rău? Te doare? Să chemăm medicul?

     La fix ai nimerit‑o și nu prea! Sunt toată o flamă, deci am nevoie de o găleată de apă cu gheață! Dumnezeule! Până și vocea îi sună cum îi e restul corpului! Captivantă! Ademenitoare ca vinul vechi pe care‑l ține tata la cramă și‑l savurează pe ascuns în bibliotecă. Ah, ce l‑aș savura. Pe el, logic că nu vinul. Cât de perversă sunt… Dar ce‑mi place să‑mi imaginez că măcar m‑ar îmbrățișa…! O dată. Atât. Nimic mai mult. Puștii din liceu sunt grăbiți, mereu să atingă mai mult decât ești gata să le acorzi. Nu l‑aș lăsa pe niciunul să‑mi lingă interiorul adidașilor, după antrenamente, darămite să mai fac și schimb de fluide cu ei, sau să‑mi dau întâlniri sub clar de lună. Însă cu el… Uh, câte aș mai face! Nu e Adonis, e Zeus însuși coborât pe pământ. Of, Britt! Fă‑te că nu vezi că sunt o tomată, că mi‑am pierdut darul vorbirii, deoarece aș vrea să‑ți sărut fratele.

     − Mă lași să te ajut?

     Realizez târziu că sunt cu mâna pe umărul drept și‑l rotesc și mult prea târziu să inspir înainte de a da cu nasul de un chip pe care Michelangelo pare că l‑a pictat. În poze arată wow… Acum, de aproape, arată super wow și totuși cam mult pentru o tipă de nici optsprezece ani care n‑a fost sărutată niciodată.

     Pfui! La ce‑mi fuge capul!

     Spațiul personal mi‑e asaltat de un miros de vanilie și‑mi ling buzele, căci aroma tocmai a devenit unica preferată. Îmi plouă la propriu în gură. Ochii, mai profunzi decât ai surorii lui prin culoarea de‑un verde crud, par că se delectează cu fâstâceala mea. Luminițele șmecherești ce‑i înconjoară irisurile nu pot fi de dispreț. Să fie apreciere? Să fie oare o mascare a faptului că suntem atât de aproape că buzele parcă ni se contopesc și c‑ar vrea să mă sărute? Și totuși mai simt un curent de aer trecând printre ele, nu? Îl simt, nu‑i așa? Mai îmi funcționează plămânii? Fără importanță. M‑aș sufoca cu mirosul parfumului lui, dacă mi‑ar cere. Oare doar eu simt că tavanul sălii de sport cade peste noi?

     − Un Hamilton care e mut? Care nu ne blestemă și nu ne înjură? arcuiește sprâncenele, iar eu îmi încordez pumnii pe lângă corp. Unde ai găsit‑o? se întoarce spre prietena mea, care mă privește suspicioasă. Eu de ce n‑am știut de ea?

     − Sunt chemată! mă bâlbâi, prinzând momentul când antrenorul îmi face semn să ne apropiem, nevrând să aud răspunsul.

     Mă ridic în picioare și cad la loc ca tolomaca, pentru că mă lovesc de mușchii care se umflă odată cu aerul care‑mi șuieră din piept. Încerc din nou figura, mult mai determinată, dar fir‑ar, tipul nu se clintește. Mă mut pe scaunul pe lângă și îmi copiază mișcarea, iar eu deja încep să mă înfurii. Nici ochii nu mi‑i pot ridica, nici mâna n‑aș vrea să atingă ce‑au atins sfârcurile mele. Dacă ar avea și el paranteze, poate m‑aș băga printre ele…

     O, nu! Exclus asta!

     − Mergi la petrecere?

     Nu, nu, nu! Nici gând!

     − Are cine să te conducă?

     − Șoferul! mârâi și tot caut portița aia de evadare care nu apare, ori n‑o bunghesc eu.

     − Frazare, baby! lungește amuzat cuvintele. Faceți literatură, nu? Te poți exprima în propoziții. Nu sunt canibal! Să‑mi trag palme!

     Serios? Dacă Britt e tăcută ca un peștișor, tu vrei să vorbesc eu? Nu ceri mult, ci cam totul, în contextul în care am senzația că am făcut operație pe creier și au uitat aia să mă închidă la loc.

     − Ai un partener pentru balul de final de an?

     Dogoarea din obraji devine sâcâitoare. Eu nu roșesc. Nu mă fâstâcesc. Nu mă bâlbâi. Nu sunt o gâsculiță pe care s‑o dai gata cu un zâmbet și‑un corp făcut anume să păcătuiești. Ce‑a zis?

     − Ai un iubit?

    OK! Asta sună ciudat! De ce‑ar întreba așa ceva, când ne cunoaștem de nici cinci minute? Nu mă pot lămuri ce‑am pierdut, și cât, din conversația dusă mai mult de el.

     − N‑am niciun iubit! mormăi involuntar.

     Ups! Asta de unde‑a ieșit?

     − E bine! Ăștia de‑o seamă cu voi, generația neo, oricum sunt niște mucoși. Stai la distanță de ei.

     − Ești cam despotic, ripostez până să‑mi mușc limba, și‑apoi o fac tare de tot, aproape dându‑mi lacrimile.

     − Nu, în mod sigur nu sunt despotic, poate cel mult realist! chicotește. Și asta pentru că știu de la Britt ce puricoși aveți pe aici, scuzată‑mi fie expresia, dar așa mi s‑a relatat! răspunde șoptit și un mic fior îmi sugerează că e distrat de jocul nostru.

     Eu mută – el cel care‑mi face măruntaiele să roiască în jurul stomacului, zburând ca niște fluturi turbați, scăpați din crisalidă înainte să devină maturi.

     − Britt exagerează! îmi descopăr o fărâmă de glas. Să știi că nu toți sunt așa! Practic cincizeci la sută sunt demni de luat în calcul. Ce vreau să spun eu e că știu ce însemnă despotic… Iar tu ești, fiindcă te bagi unde nu‑ți fierbe oala!

     Răspunsul total neinspirat pe care i‑l dau mă face să mă intimidez și mai tare, iar timiditatea îmi dă puterea să mă subțiez și să mă strecor pe lângă el.

     − Consideră‑mă cum vrei, numai nu refuza să vii cu noi în mașină acum, mă prinde acesta de încheietură, smucindu‑mă către el. Sora mea ar fi fericită să schimbe impresii la cald cu tine despre meci, iar eu nu vreau să mai pierd din timpul pe care‑l am la dispoziție să fiu cu ea.
     Râd strident ca să acopăr senzația de plăcere care‑mi lichefiază oasele acolo unde degetele lui se joacă cu pielea mea, iar când îmi zâmbește, e de‑a dreptul năucitor, pentru că o face cu tot armamentul de care beneficiază. Cu ochii, cu gura, cu pieptul, până și cutele de pe fruntea lui îmi par fascinante. N‑aș vrea ca torentul ăsta să se sfârșească. Vreau să rămân aici, în sala asta plină de oameni, cu el zâmbindu‑mi cât mai mult timp posibil, deoarece nu pariez c‑aș fi cuminte de‑am fi singuri. Este, poate, prima oară când sunt privită cu un vădit interes. Când nu mă simt prea ștearsă, prea slabă, prea băiețoasă, prea cuminte și devreme acasă, cum m‑a prezentat Britt. Inutil și să mă întreb unde este Britt, când amândoi suntem aplecați cu capetele în față și corpurile ni se atrag ca niște mag‑ neți. Eu cu al meu dovleac milimetric de pieptul lui, el cu bărbia în creștetul meu. E șocant ca sunt atât de aproape de un bărbat ca el. Că simt cum energia și căldura din el se transferă la mine, sau de la mine la el. Cum roiul de fluturi zumzăie necontenit. Asta nu sunt eu câtuși de puțin. Eu nu sunt fata care să‑și piardă timpul cu asemenea activități. Nu sunt cea care să se simtă confortabil când discută cu băieții, cu bărbații nici atât. Și, cu certitudine, nu sunt fata care îl încercuiește cu brațele și‑și odihnește capul în zidul care chicotește, oftând resemnată.
Și totuși am făcut toate lucrurile alea și‑am savurat din plin fiecare clipă afurisită în brațele celui al cărui nume am fost învățată de mică să‑l blestem, negândindu‑mă la consecințe. Creierul mi‑e viu, trupul mort. Revăd fiecare moment petrecut cu el, cu ei amândoi. Repet fiecare cuvânt rostit. Fiecare jurământ. Fiecare zâmbet și glumă spusă. Ajung la declin. Pe autostrada unde ne‑am prăbușit în lacul înghețat. O aud strigând pe Britt. Clipa când Chad m‑a salvat pe mine și nu pe ea. Aș ucide amintirile acelea, când un șofer inconștient a izbit mașina noastră și‑a aruncat‑o peste pod. Aș șterge din minte urletele mele, cerându‑i lui s‑o scoată întâi pe ea. L‑aș opri să mă împingă afară, forțându‑l să aleagă între noi două. L‑aș părăsi până ca iubirea noastră să ajungă un blestem, dar știu că astfel aș ucide și amintirile plăcute. Mi‑aș retrage tot suportul pe care i l‑am acordat după moartea surorii lui. Toate momentele pe care le furam ca să fim împreună și terminam invariabil plângând unul în brațele celuilalt. Când ne consolam și încercam să nu ne învinuim că suntem în viață. Apă. Multă apă. În majoritate, lacrimi de căință. Lacrimi că n‑am putut să păstrăm ceea ce devenise un trio indestructibil. Că am visat într‑o reconciliere a familiilor noastre în fața durerii uneia de a‑și pierde unul dintre copii. Aș uita tot ceea ce știu eu și el nu. De ce suntem blestemați să nu fim niciodată fericiți. Secretul pentru care nu‑i pot iubi copilul. Aș face‑o, poate, dacă aș avea o putere miraculoasă să mă vindec eu și să merg înainte, fără regrete, numai că urletul ce‑mi urcă vertiginos în gât e eliberat cu o așa furie, că nimic nu mai poate opri nebunia să se instaleze. E apogeul…

− Taci! Doar taci! Sunt aici!

Văd încețoșat trupul aplecat peste mine, simt cum mă saltă în sus, punându‑și mâinile sub corpul meu gol, cu blândețe, cum sunt purtată iute și plutesc cu capul căzut într‑o parte, cum sunt lăsată pe o mână și jeturi de apă rece îmi răcorește fața, dar continui să țip. Urlu cu toată forța pe care‑o mai am în mine și‑mi tot chem în ajutor toate resursele, când răgușesc. Urlu la durerea care a fost mereu acolo, pândind să mă îngenuncheze. Urlu de frustrare, căci Dylan m‑a găsit și aici și implic un nevinovat, un străin în războiul lui  pentru supraviețuirea mea. Urlu când mâinile mi se umplu de sânge de la hemoragia nazală. Când mă aplec și îmi vărs mațele în chiuvetă, doar icnesc. Încep să țip din nou, căci știu unde o să sfârșesc. Am fost avertizată și n‑aș mai rezista să mă întorc acolo, fără să am posibilitatea de a mă sinucide. Deodată, vocea mi se frânge și doar suspinele mele se mai aud. Groaza se retrage în matcă și‑mi lasă agonia.

− Este în regulă, Teresa. Șșșt. Gata, a trecut. Ai fost foarte curajoasă. Scumpa mea.

Mă masează pe spate cu mișcări lente, în timp ce simt cum mă năpădește o sudoare rece. Continuă s‑o facă și atunci când mă ghemuiesc în poziție fetală pe jos, îmbrățișându‑mi genunchii strâns la piept. Se așază lângă mine și mi‑e rușine să‑l privesc. Să întreb cum m‑a găsit. De ce continuă să vină după mine și să mă culeagă de pe unde îmi caut moartea. De ce mă salvează mereu. Dar e aici. Mereu mă găsește. Mereu mă apără. Mereu e prezent pentru ca eu să mai am zile. Nu‑s brațele lui cele pe care le caut și nici căldura care să mă încălzească, care‑mi face bine, dar mă adăpostesc în ele și mă agăț de mirajul stării de apatie care mă liniștește. El este bărbatul care mi‑ar putea dărui totul, dacă n‑aș avea în loc de inimă un sloi de gheață, iar eu doar îl chinui. Cât de inuman mă port și totuși mă iartă, fără măcar să‑i cer vreodată asta. E îngerul meu păzitor. Un înger care mă jelește tăcut, de fiecare dată când mă găsește așa, pe mine, păcătoasa.

− Îmi pare atât de rău, Dylan… Nu merit să plângi pentru mine… Nu merit să fiu salvată…

− Pe mai târziu, Tere. Acum doar liniștește‑te și bucură‑te că te‑am găsit, așa cum mă bucur și eu. Vom fi bine. Vorbim acasă.

* * * * *

 

✅ Link precomenzi  Editura Berg ➡️  goo.gl/ukNZnx ↔️ Puntea suspinelor*- Bumerangul trecutului 📚

Născuți în mijlocul unor conflicte ce datează din moși strămoși, Teresa Hamilton și Chad Cadieux sunt două destine predestinate să mențină aprinsă flacăra urii ce trece granițele rațiunii. Ea, el, ei și un bumerang al trecutului care va lovi necruțător în uniunea unor suflete îngenuncheate de constrângeri, secrete și minciuni. Pasiuni mistuitoare care o dată descătușate vor încerca să îngroape securea războiului. O poveste despre trădarea la rang de artă, supraviețuire prin orice mijloace, iubire dincolo de logică, sfidarea tuturor regulilor, sacrifiu până la moarte.

coperta oficiala PS1

Pe toată durata precomenzii, comenzile plasate pe site-ul Editurii Berg beneficiază de o reducere consistentăși autograf. În plus, între 14 si 24 februarie, cu specificarea codului DRAGOBETE în comentariu, primiți și un cadou surpriză. ❤️

 

 

Suflet dezrobit de Nieves F Joy-Recenzie Daniela’s secrets

Dincolo de orice aparență, tind să cred că însăși autoarea se definește prin putere. Am impresia de fiecare dată când citesc un capitol din cărțile ei că, de fapt, ascult o mică fărâmă din trecutul autoarei. Ca să scrii o carte puternică, ai nevoie de putere, iar eu cred cu tărie că autoarea este puternică. Ce nu poate înțelege cel care n-a citit volumele este faptul că oricât de fictive ți-ai dori să fie anumite întâmplări, un autor nu are cum să nu introducă, măcar puțin, un moment definitoriu pentru el. Fie că schimbă numele personajelor, fie că adaugă secvențe noi alături de altele, un autor mereu se va regăsi într-un paragraf, într-o frază, propoziție sau chiar într-un cuvânt.

dani 22

 

https://danaotet.blogspot.com/2018/09/suflet-dezrobit-de-nieves-f-joy-un6.html?m=1&fbclid=IwAR08cHDN23WnmTFlGEjMkfFZrBjf2H3UVPoYCQ0e04Kv_NrYAt4xgoLqr1g

Recenzie – Suflet rebel de Nieves F Joy- Daniela’s secrets

     Nieves F Joy, o autoare româncă care te pune pe jar. Suflet rebel, o scriere fascinantă despre multiplele fețe ale iubirii. Împreună, tratamentul perfect pentru o zi cu soare, pentru o zi ploioasă, un remediul pentru orice cititor și un avertisment demn de luat în calcul.

De ce spun asta? Consemnez acest lucru pentru că am citit Suflet rebel și, spre marea mea uimire, acest volum este mai mult decât o simplă carte. Prin intermediul lui mi s-a oferit prilejul de a descoperi și de a lua parte la cele mai vaste experiențe de viață.

Câteodată, mă mai întreb, de unde a avut autoarea atât de multă putere pentru a transpune personajelor atât de multă durere, atât de multe experiențe nefaste. Încă stau și meditez la tot ceea ce s-a întâmplat și de un lucru îmi pare rău și anume că nu am citit această carte mai repede.

daniela

https://danaotet.blogspot.com/2017/09/recenzie-suflet-rebel-de-nieves-f-joy.html

Suflet dezrobit- recenzie Literatura pe tocuri

De la bun început am fost convinsă că Suflet dezrobit se va ridica la nivelul primului volum, dar nu am bănuit cât de mult mă va marca povestea Raisei. Volumul al doilea este absolut răvășittor. Autoarea m-a impresionat și șocat deopotrivă prin faptul că a forțat limitele, creând situații imposibile, aducând personajele până în punctul în care am renunțat să mai sper că povestea are un final fericit.

Duflet dezrobit e genul de roman care lasă urme adânci în sufletul citiorului. Îl iubești și îl urăști în același timp. Îl iubești datorită Raisei, una dintre cele mai reale personaje din toate cărțile pe care le-am citit.

alina doi

https://literaturapetocuri.ro/suflet-dezrobit-de-nieves-f-joy.html

Suflet rebel- recenzie Literatura pe tocuri

Acum câteva minute am terminat de citit cartea „Suflet rebel” și mă simt de parcă am fost trecută printr-un tăvălug de emoții și sentimente. În mintea mea este un amestec de evenimente și trăiri emoționale pe care vreau să vi le împărtășesc. Iar dacă reușesc să vă conving să o citiți la rândul vostru, voi fi foarte mulțumită sufletește.

Am avut mari emoții când am început lectura și asta pentru că descrierea de pe copertă m-a făcut să cred că voi descoperi o poveste atât de dureroasă, încât am să rămân cu un cumplit sentiment de tristețe și frustrare. Însă a fost suficient să citesc primele pagini ca să îmi dau seama că am de-a face cu o poveste mult mai specială decât credeam.

alina geambasu

 

https://literaturapetocuri.ro/suflet-rebel-de-nieves-f-joy-recenzie.html

 

Suflet Rebel Nieves F Joy -Paradoxul iubirii vol1

diana

Magic and Books

Editura Librex

Nr pagini 449

Editor Monica Ramirez

Publicație 2017

Probabil multe cititoare știu că în momentul în care ești familiarizat cu stilul unui autor, cartea devine oarecum previzibilă, nu se pune problema de a diminua plăcerea cu care o citești.

În cazul de față fiind prima mea întâlnire cu autoarea și stilul ei, am avut momente în care n-am avut habar ce va urma și schimbările abrupte a evenimentelor nu îți permit să te plictisești absolut deloc . Stilul în care este scrisă cartea, plină de adrenalină, monologuri „gânduri” ale personajului feminin și masculin „Raisa și Race ” pe mine m-au acaparat, au fost și momente comice.

Provoc pe oricine ar putea să mă contrazică privind teoria ce planează asupra întregii mele vieti, s-o facă!

Din punctul meu de vedere , toată porcăria existențială s-ar putea reduce la un carusel care se tot învârte amețitor după bunul plac…

Vezi articolul original 773 de cuvinte mai mult

Luptă până la ultima suflare: Suflet dezrobit, Nieves F. Joy – Librex

Bookcaffe

Era ora 22 atunci când am auzit de undeva un sunet clar, o strigare blândă, o șoaptă de dor. Am tresărit, căci vocea clară îmi era atât de cunoscută, atât de așteptată – am așteptat să mă cheme spre ea, să fie ea cea pregătită să-mi continue povestea, să fie ea cea care mă vrea în viața ei. Eu am așteptat momentul în care chemarea a sunat precum o alarmă ce m-a anunțat ”Acum!”

Am deschis cartea și-am zis că citesc doar puțin, iar acest puțin, chiar a fost puțin de tot. Am uitat de ceas, dar când l-am privit… am înlemnit! Acele nemiloase arătau ora 2:00. Și 138 de pagini citite. Nici somnul, nici amorțeala nu mă deranjau, iar eu parca-m uitat să respir, să mă mai mișc. M-am cufundat total în lectură și tare greu mi-a fost să mă rup de Raisa și-al ei suflet biciuit de chinuri…

Vezi articolul original 1.520 de cuvinte mai mult

Recenzie în premieră: Suflet rebel, Nieves F. Joy

Bookcaffe

Stau în fața unei foi albe și mi-aș dori să tot stau așa pentru ca foaia să simtă tot ce este în sufletul meu. Aș vrea să nu fie nevoie să să scriu sau să mă mișc, dar această foaie să prindă viață – exact cum prinde viață povestea din Suflet rebel, exact așa cum simte Raisa să trăiască, să reacționeze și să-și transmită cititorului trăirea personală.

Știi cum mă simt acum? Acum în timp ce scriu.. simt cum ceva se desprinde, se rupe de mine, de sufletul meu. Și sincer, nu știu dacă vreau să se rupă din mine. Nu știu dacă sunt pregătită să o las pe Raisa să plece din interiorul meu pentru a se arăta exteriorului. Nu! Aș vrea s-o mai țin aici, în mine, lângă mine, să o mai ascult, la infinit, căci îmi transmite foarte multe. M-a ajutat și mă ajută încă: să scot din…

Vezi articolul original 1.341 de cuvinte mai mult